”Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările.

Toamna toţi oamenii încap laolaltă.

Iar noi cei altădat-atât de răi

azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă

prin aurore subpământeşti.” (Bunătate toamna, Lucian Blaga)

Astăzi, despre satul Minișel. Profesorul Cristian Stoica de la Școala Profesională ”ASTRA”, în colaborare cu bunul său prieten Cristian Roja, ne așează înaintea sufletului parte din lumea satului arădean, purtându-ne la aproximativ 70 de kilometri de agitația vieții de la oraș. 

Scurtă întoarcere în timp

Pădurea și dealurile cuprind satul care astăzi mai adăpostește doar 100 de suflete și 180 de numere de casă. Satul aparține acum de comuna Tauț, dar nu a fost întotdeauna așa.

În vremea comuniștilor Minișelul aparținea de comuna Nadăș. Pentru a scăpa de colectivizare, reprezentanții comunei i-au dus pe cei de la partid în cele mai rele locuri pentru agricultură și în felul acesta au scăpat locuitorii Minișelului de colectiv.

Minișelul este atestat documentar în anul 1560. Tauțul apare menționat în documente în anul 1187, iar Nadășul din 1332. Înaintea documentelor au fost oamenii, cu mult timp înaintea lor. În anul 1975, este descoperită la Tauț o așezare eneolitică situată la capătul de vest al localității. Într-o movilă izolată cunoscută de localnici cu numele ,,Deluț", au fost găsite fragmente ceramice și fragmente de vatră 9Pădureanu Eugen publică în 1978 un studiu intitulat ”O așezare eneolitică la Tauț”).

Trebuie menționată și importanta descoperire a unui tezaur de monede dacice din sec III î Hr. de la Șilindia .

La Tauț în Dealul Rujelor a fost descoperită urmele unei fortificații în formă ovoidală având aproximativ 450 m lungime și care ocupa o suprafață de 0,7 hectare și în locul numit ”La Cetate” a fost identificat un cimitir cu morminte din perioada secolelor XI-XIII, o biserică romanică având un altar circular, un lăcaș în stil gotic cu turn clopotniță. Documentele atestă prezența la Cetatea Tauțului a cavalerilor ioaniți în anul 1187! Aceste importante date istorice au fost publicate de prof. univ. dr. Ioan Biriș.

În anul 1746 existau în Minișel, conform recesământului austriecilor, un număr de 16 familii, pentru ca la cel din 1771-1786 numărul familiilor din sat să ajungă la 41. Din pricina condițiilor grele ale iobagilor, aceștia se revoltă în anul 1820. Răscoala este condusă de Tudor Teodor.

Cei mai mulți locuitori au fost înregistrați în anul 1910, atunci când populația comunei Tauț (alături de satele aparținătoare Minișel, Nadăș și Minișul de Sus) era în număr de 7.577 de locuitori!

Satul a avut o biserică din lemn în anul 1825, ea a fost înlocuită în anul 1862 cu actuala biserică care are hramul ,,Înălțarea Domnului”.

Începând cu anul 1918 localitatea va purta numele de Minișel. Până la această dată localitatea a purtat numele de Alsomenes, Kresztamenes. Localitatea mai este cunoscută și ca Minișul de Jos.

Până în anul 1940 erau între 500 și 600 de locuitori, după anul 1950 numărul populației va scădea deoarece mulți vor pleca spre oraș. Electrificarea satului s-a terminat în anul 1972.

Legendele

O fundație de piatră care a aparținut se pare unei biserici catolice este ascunsă astăzi printre copacii cerscuți lângă ea. Învăluite în negura timpului sunt legendele despre cele două monumente funerare care se mai văd astăzi în mijlocul ruinelor de piatră. Acestea, ar fi ale unor grofi unguri, înmormântați aici, cu fast și multe bogății. Localnicii vorbesc de un ceas din aur care ar fi ajuns în mormânt alături de proprietarul lui. ,,Aurul acesta e blestemat” ne spune un localnic care ne-a arătat urmele vechii biserici, acum dispărute.

Cuptoarele cu pâine

Localnicii cu care am stat de vorbă ne-au mărturisit că nu era casă unde să nu fie cuptor de pâine. Fiecare femeie cocea sâmbăta pâinea, care ajungea până în cealaltă sâmbătă. O săptămână întreagă. Tot în cuptorul de pâine era coaptă plăcinta stoarză cu brânză, mac sau nucă.

Poștă Barbură este cea mai vârstnică localnică. Ajunsă la 92 de ani, își amintește cu drag de zilele în care făcea pâine în casă. Acum cuptoarele de pâine de aici sunt istorie. Mașina cu pâinea ambalată și alte produse de patiserie ajunge la ușa fiecărui doritor de trei ori pe săptămână. În casa unde locuiește azi Poștă Barbură era lăptăria satului.

”Până când moartea îi va despărți”

Are 91 de ani împliniți în 27 mai, iar soția lui 84. Sunt căsătoriți de 65 de ani și au o fată și patru nepoți. Ne-a întâmpinat pe treptele de la prispa casei. Senin asemeni albastrului casei în care locuiește. Casă construită cu trudă de tatăl să în ani 30 ai secolului trecut. Își amintește și acum povești din tinerețe. E bucuros că o are pe soția Marina alături. În acte e trecut Braițiu Gheorghe dar în sat toți îl știu după porecla de Giurcă. Își amintește de un străbunic care a fost plecat în America pentru a strânge bani. Bunica lui era Minișul de Sus, tot acolo îi este născută și soția.

Deși a trecut mult timp de atunci, Gheorghe Braițiu își amintește de hora care se ținea duminica după slujba de la biserică. Își aduce aminte și ce cânta muzicantul Filimon. În apropierea bisericii satului era locul unde se ținea hora.

Dosarul învățătoarei

De mare folos în documentarea pe care am făcut-o la Minișel ne-a fost un dosar al învățătoarei Dămăcuș Dorina în care erau adunate informații despre oamenii, obiceiurile, geografia și istoria satului Minișel.

Legenda întemeierii localității Minișel spune că mai mulți locuitori ai satului Horia de lângă Arad au hotărât să fugă de aici pentru a scăpa de birurile excesive ale autorităților. Aceștia s-au stabilit în locul numit ”la Iorgovan”. Văzând că sunt în continuare urmăriți au mers pe vârful Cerătului, iar într-o vară din cauza lipsei de apă s-au mutat pe actuala vale.

Satul Minișel este străbătut de valea Jigoviței, lungă de aproximativ 3,6 km, de-a lungul acesteia fiind așezat satul, între dealurile Dumbrava și Dos. Cel mai înalt vârf fiind Vf. Țiclei ( aproximativ 800 m). Hotarul cu satul Nadăș îl constituie pârâul Nădășelul Mare, dealul Dumbrava constituie hotarul cu satul Minișul de Sus. Satul dispune de trei izvoare de apă: izvorul de la Cioroi, Nădășel și cel de la Cocini.

Erau cultivate aproximativ 250 de hectare de teren arabil. Cea mai m... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății