Astăzi, 3 decembrie, domnul Demostene Andronescu, ultimul mare poet în viață al temnițelor comuniste, a împlinit 93 de ani.

”Este unul dintre cei mai lucizi și echilibrați memorialiști ai gulagului românesc și ultimul dintre poeții închisorilor încă în viață.  L-ați întâlnit pe coridoarele Memorialului Închisoarea Pitești, v-a recitat poezii în diferite colțuri de țară, ați lăcrimat cu el la dureroasa cameră 4 spital, în timpul rugăciunilor pentru cei uciși aici.”, spun reprezentanții Memorialului Închisoarea Pitești.

În volumul său de memorii, „Reeducarea de la Aiud”, Demostene Andronescu scrie cu luciditate și despre „Fenomenul Pitești”, amintindu-și de supraviețuitorii zdrobiți sau încă fermi ai acestei cumplite violențe, pe care i-a întâlnit în detenție. 

„Spuneam la început că reeducarea de la Aiud este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor.

Bineînţeles, datorită faptului că cele două «experimente» au avut loc în contexte diferite, precum şi faptului că oamenii asupra cărora s-a acţionat erau diferiţi, între ele, pe lângă asemănările de rigoare, au fost şi o serie de deosebiri.

La Piteşti, de exemplu, unde subiecţii asupra cărora se acţiona erau cu toţii tineri, proaspăt arestaţi, şi deci robuşti din punct de vedere fizic şi având, pe deasupra, şi un moral excelent (datorită faptului că toţi erau puternic ancoraţi într-un ideal în care credeau cu tărie), au fost întrebuinţate împotriva lor, pentru a li se înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate ieşită din comun. Aplicându-li-se teroarea continuă, în decurs de numai numai câteva luni, aproape toţi au fost vidaţi de personalitate şi transformaţi în adevăraţi roboţi, care executau fără să cârtească tot ce li se ordona.

Un nefericit care a avut neşansa să treacă prin acel iad îmi spunea că seara, atunci când li se spunea să se pregătească pentru şedinţă (se subînţelegea: «pentru tortură»), toţi, cu o docilitate de animale dresate, îşi scoteau un ciorap din câte un picior şi şi-l îndesau singuri în gură, pentru a-şi înăbuşi ţipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în aşa hal de dezumanizaţi încât nu mai era nevoie să fie luaţi cu forţa de călăi pentru a fi băgaţi cu capul în tinetele cu murdărie, ci era suficient să li se ordone: «Treci la tinetă!», pentru ca ei, ca nişte adevărate automate, să meargă şi să-şi bage singuri capul în urină şi excremente. Aceasta a fost la Piteşti. 

La Aiud nu a fost însă nevoie să se acţioneze atât de dur, deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenţa fizică şi nici pe cea morală a celor de la Piteşti. Majoritatea erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi moral de lunga perioadă de detenţie pe care o aveau în urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât cei de la Piteşti. 

Astfel că aici au fost suficiente măsuri doar aparent mai blânde (izolările, frigul, înfometarea, neacordarea de asistenţă medicală celor bolnavi, promisiunea că vor fi eliberaţi, şantajul etc.) pentru ca oamenii să capituleze. Și mulţi au capitulat. Unii au făcut-o decent, cu un soi de jenă, renunţând anevoie la trecutul şi la visele lor. «Ce vrei dragul meu, nu mai pot! Iartă-mă! Atât mi-a fost menirea», a răspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reproşat capitularea. Alţii au făcut-o blazaţi şi indiferenţi, de parcă nu era vorba de ei şi de lupta lor de o viaţă, iar al... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății