Joi, 14 ianuarie, la ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad are loc prima premieră a anului 2021. Este vorba despre „Școala și familia” – un demers teatral construit pe texte de Ion Luca Caragiale. Regizorul Cristian Ban ne spune mai multe despre felul în care s-a născut acest proiect, ce înseamnă el și cum s-au desfășurat repetițiile în pandemie.

Caragiale este mereu valabil, mereu actual. Totuși ce te-a făcut pe tine să alegi să construiești un proiect teatral bazându-te pe textele lui?

Știam încă din 2019 că următorul proiect la Arad va fi după un text de Caragiale, îmi doream să fac un spectacol după schițele lui de mult timp, am de gând să continui în viitor seria de spectacole după scrierile lui mai puțin cunoscute sau mai puțin puse in scenă. Mie nici în liceu și nici la facultate nu mi-a plăcut Caragiale foarte mult, dar în momentul în care ajung la scenă și mă uit la actori citind din textele lui și începem să lucrăm, mă simt foarte inspirat și îl înțeleg altfel decât atunci când îl citesc singur, la mine acasă. Adică, așa cum spui și tu, mereu valabil, mereu actual. Pe lângă asta, am avut și o libertate destul de mare, (pe care, ca regizor, o caut tot timpul) datorită faptului că am folosit mai multe texte scurte și, împreună cu actorii, am putut să compilăm și să construim scenariul în direcția în care simțeam că servește spectacolului nostru.

De ce “Școala și familia”? 

În perioada de izolare din primăvara lui 2020 când ar fi trebuit să repet deja la spectacol, am folosit o parte din timp ca să recitesc schițele, nuvelele, scrisorile lui, iar tema școlii și a educației (care e o temă fierbinte oricând) e foarte prezentă în acele texte. Așa că am pus deoparte toate textele astea, le-am citit împreună cu actorii și așa am ajuns la un schelet pe baza căruia am construit spectacolul. 

Semnătura ta regizorală coincide de cele mai multe ori, cu proiecte în care publicul „primește” o abordare neașteptată a unui text. Cât de mult îți scoți acum spectatorii din zona de confort?

Sper că destul de mult, deși asta nu e miza mea principală și niciodată nu cred că a fost. Totuși, îmi place când și eu, ca spectator, sunt scos din zona mea de confort sau când văd ceva care nu e conform așteptărilor mele, dar care reușește totuși să mă surprindă plăcut. Să văd anumite povești sau personaje într-un context nou. Prefer un public scos din zona de confort, incitat, curios și activ decât unul care, în zona de confort fiind, ațipește sau își verifică telefonul din două în două minute.

Vorbim despre un spectacol construit în cele mai tulburi vremuri trăite de generația noastră. Ce a însemnat pentru tine munca la acest proiect, repetițiile, lucrul cu actorii care, în situația actuală, au fost privați, purtând măști, de unul dintre instrumentele esențiale de expimare: mimica?

În momentul în care răspund la întrebările acestea, nici eu nu știu exact care e mimica actorilor în anumite momente din spectacol. Pot doar să o intuiesc. Din motive de siguranță și din cauza faptului că sunt zece actori pe scenă, am decis să repetăm cu mască tot timpul, până la ultimele repetiții generale. Așa că aștept și eu momentul în care o să le văd fețele pe scenă pentru prima dată. Legat de repetiții, a fost frustrant pentru că am repetat în mai multe etape scurte și doar pe final am reușit să ne adunăm toți și să ne dăm seama cam cum o să arate spectacolul. A fost scurt, intens, dar a f... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății