La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești îl alegea cu unanimitate de voturi ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei, act ce consfințea unirea de facto a Principatelor Române, printr-o uniune personală, un artificiu care nu intra în contradicție cu prevederile Conferinței de la Paris (1858). Recunoașterea Unirii de către Puterile Garante a presupus eforturi diplomatice considerabile și aproape 3 ani de negocieri, dar în decembrie 1861, sultanul Abdul Aziz a emis un firman prin care accepta Unirea Principatelor, cu o singură administrație centrală și un singur for legislativ, cu sediul la București, dar doar pe durata vieții lui Alexandru Ioan Cuza.

La 24 ianuarie 1862, la București, capitala țării, a fost convocată prima sesiune reunită a adunărilor legislative din Moldova și Muntenia, iar „termenul «România», care fusese folosit frecvent, chiar dacă nu oficial, în anii ’50, cu referire la un stat unificat între Marea Neagră și Carpați, a devenit acum numele comun al Principatelor Unite și începând cu 1862, a fost folosit în actele oficiale ale țării.” (Keith Hitchins, „Românii.1774-1866”, Editura Humanitas, București, 2013, p. 363)

Astăzi, ziua de 24 ianuarie este sărbătoare legală; în anii ce au urmat Unirii, percepția contemporanilor asupra evenimentelor de la 24 ianuarie 1859 a fost reflectată în presa vremii și în documente, care evocă festivitățile organizate cu această ocazie. La 27 ianuarie 1920, a fost înaintat Adunării Deputaților un proiect de lege prin care ziua de 24 ianuarie urma să devină sărbătoare națională a Unirii tuturor românilor, iar în „Expunerea de motive” care îl însoțește se amintește că „generațiunile cari ne-au... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății