Zi de mare bucurie, astăzi, 21 mai, prin prăznuirea Sfinților Împărați Constantin și Elena, sfinți al căror nume este purtat de peste 1,8 milioane de români.  

Este ziua care ne amintește de modul în care un moment de cumpănă al unui împărat avea să se transforme în momentul ieșirii creștinilor din catacombe, după trei veacuri înecate în sângele martirilor despre care Tertulian spunea că este ”sămânța creștinismului”.
După trei veacuri în care ”vina” de a fi creștin te trimitea automat la moarte, cel mai adesea prin dinții fiarelor dezlănțuite în arene, spre bucuria asistenței însetate de sânge, iată că zidirea pământească a Împărăției Lui Dumnezeu își află așezată prima cărămidă prin Edictul de la Milano, dat în anul 313 de Împăratul Constantin cel Mare, prin care creștinismul devenea religie liberă cu posibilitatea de a construi biserici, iar Duminica declarată în mod oficial zi de odihnă.
La baza punerii acestei cărămizi văzute avea să stea, însă, o întâmplare minunată izvorâtă, cum am spus, dintr-un moment de cumpănă al împăratului, pagân la acea dată. Acesta urma să ducă o luptă cu Maxențiu, iar inferioritatea numerică a armatei sale avea sa îl neliniștească atât de mult încât alege să ceară ajutorul Dumnezeului creștinilor care, cercetându-i inima, nu întârzie a-i da ajutorul, fapt mărturisit de apariția pe cer a semnului sfintei Cruci sub care stătea scris ”In hoc signe vinces!” (Prin acest semn vei învinge!).
A cerut ajutor, a primit și dă mărturisirea care avea sa îl inscrie în veșnicie, împreună cu înțeleapta și credincioasa sa maică Elena, în rândul celor ”întocmai cu Apostolii”, prin acel Edict de la Milano. Nu a fost o recunoștință vremelnică, făcută din obligație, ci una profundă și mărturisitoare pentru veacuri de viață. Iată cum păgânul Constantin ajunge creștinul trăitor Constantin care avea să convoace și primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, pentru combaterea ereziei ariene. Vorbim despre întâlnirea păgânului cu Dumnezeu în semnul Crucii, care a ieșit biruitor din propria-i viață, devenind mărturisitor peste veacuri al creștinismului.
De ce a fost Împăratul Constantin omul potrivit la locul potrivit? Pentru că putea să ceară sau să nu ceară acel ajutor unui Dumnezeu total străin, putea să fie sau putea să nu fie recunoscător pentru ajutorul primit, putea să dea sau putea să nu dea acel Edict eliberator. Se pare, însă, că făcând alegerile potrivite la timpul potrivit, în modul profund, a găsit calea de a deveni pâinea Lui Dumnezeu întru cu totul alt mod decât fuseseră forțați creștinii... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății