Național Stire

DOAMNA

05.06.2021 ⋅ 0 comentarii

Sunt ani buni de când îmi propun ca în 5 iunie, de Ziua Învățătorului, să scriu despre Doamna. Doamna mea. Doamna Învățătoare Mariana Matei, cel mai bun și frumos Dascăl pe care Dumnezeu mi l-ar fi putut dărui. 

Au trecut, da, ani buni de când o vreau așezată în rândurile mele și cred că bine este a motiva întârzierea. Emoția, grija, dorința de fi ceva perfect, ceva care să o prezinte măcar în parte din Draga care este, în fața celor care nu au avut bucuria de a le îmbogăți viața.  

Știu că nici astăzi nu o să fie, probabil, buchetul acela perfect de recunoștință, însă știu și simt că timpul este astăzi. Iar cei care o cunosc, bănuiesc de ce astăzi și de ce nu în 2022, 2023... sau cine știe când, în așteptarea timpului perfect. 

Nu o să presar rândurile mele cu cifre, cifre legate de numărul generațiilor pe care le-a format, de elevii și elevele cărora le-a pus creionul în mână și dragostea de viață în suflet sau... despre numărul anilor care trecut-au peste dumneaei. Cine a zis vreodată că Dascălii ar avea vârstă? Ei sunt și dăinuiesc în inimi, pentru veșnicie, exact cu chipul acela când te-au inspirat și ți s-au așezat în inimă.  

5 Iunie, da, declarată oficial ca Zi a Învățătorului de prin 2007, însă niciodată sărbătorită în profunzimea-i meritată.  

Pentru mine, ziua în care, încă de dimineață îmi fac curaj a o suna, când inima-mi toată se adună în gât a grozavă emoție, când până la auzul inconfundabilulu-i grai dau fuga până în prima bancă a vieții mele de școlar, de unde îi sorbeam fiecare mișcare, explicație sau zâmbet, și o aștept. Invariabil, de fiecare dată, momentul când de la celălalt capăt al telefonului, aflat la peste 500 de km distanță, aud „Da, Daniela!”, sufletu-mi se înalță a adâncă prețuire, la fel ca odinioară când mă ridicam din bancă pentru a da răspunsul vreunei întrebări sau a ieși la tablă.  

Nici măcar nu ar fi trebuit să fiu în clasa dumneaei. Repartizarea de pe vremuri făcută învățătorilor, pe străzi, m-ar fi plasat cu totul altei Doamne Învățătoare, însă atunci când le-am spus alor mei că n-au nici cea mai mică șansă să mă duc la școală de nu voi fi în clasa Doamnei care locuia la doar câteva case mai sus de noi... lucrurile s-au rezolvat ca prin minune. 

O știam și n-aș fi conceput în ruptul capului ca altcineva să mă poarte în tainele învățăturii! Frumoasă, mereu, în orice situație, elegantă, mereu cu zâmbetul pe buze, demnă, cu un car de răbdare dăruit de Dumnezeu, mereu cu o vorbă bună, mereu cu cuvintele potrivite caracterului fiecărui elev, mereu blândă. Prietena noastră chiar și atunci când în greșeli ne mustra și cu o grozavă intuiție în ceea ce aveam să devenim la maturitate. 

Cine ar fi crezut că peste mulți ani aveam să înțeleg răspunsul nedumeririlor mele de copil în privința alegerilor pe care le făcea atunci când ne repartiza în grozavele scenete ce urmau a fi jucate la Căminul Cultural din satul meu de munte? Știți că acolo, în dreapta scenei, mereu era unul așezat  la o măsuța, un soi de scrib, care se numea povestitor? Na, ”nenea” ăla, ”înțeleptul satului” cum ar veni și care trebuia cu aleasă intonație a povesti și capta atenția spectatorilor și a-i introduce în cele ce urmează eram mereu eu. Poate tocmai de aceea când cineva îmi spune că aș scrie frumos sau că aș povesti într-un anume fel, gândul și zâmbetul îmi fuge la Doamna mea și înțeleg că înțelesese cu mult înaintea mea calea ce avema să o urmez. Bine, recunosc, ziua în care am primit rolul lui Nică în „Pupăza din tei” a fost una dintre cele mai fericite din viața mea și și sceneta cu mare răsunet între săteni! Mama îmi făcuse pupăza perfectă, la fel ca toate costumele pe care cu măiestrie le făcea de multe ori și pentru ceilalți colegi, iar eu... cu părul meu bălai și năstrușnicia picurată parcă în exces de Doamne Doamne, am fost, da, nu doar p... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății

Pentru articolul complet și alte comentarii
vizitați Glasul Cetății
fashiondays.ro