„Memorialul Durerii”, seria de filme documentare semnată de celebra jurnalistă și scriitoare Lucia Hossu-Longin despre persecuția, închisorile, lagărele de muncă forțată, acțiunile represive ale „Securității” din România comunistă, dar şi despre rezistența românilor în anii dictaturii totalitare, a împlinit în luna august 2021, 30 de ani de la prima difuzare.

Luni, 30 august, TVR 2 şi Lucia Hossu-Longin au invitat la Muzeul Ţăranului Român, Sala Horia Bernea, istorici, personalitati si presa pentru a viziona un episod special al seriei „Memorialul Durerii”, o selecţie video de referinţă din Istoria care nu se învaţă la şcoală, ce evocă din punct de vedere istoric trecutul ultimei jumătăți de secol, încercă să despartă adevărul de minciună și manipulare şi ridică problema consecințelor acestui îndelungat asalt comunist asupra mentalului și conștiinței românilor.

„Primul documentar din seria Memorialul Durerii a intrat pe post la Televiziunea Română, într-o seară de miercuri, 14 august 1991. Filmul se sprijinea pe mărturiile directe ale celor care au fost victimele mecanismului represiv, pe imagini unicat ale locurilor de detenție cercetate de echipa mea – penitenciare, lagăre, mine, sate ale deportaților –, pe declarațiile celor care au condus infernul concentraționar, pe secvențe necunoscute până atunci din Arhiva Națională de Filme.

La modul cel mai real, Memorialul Durerii a deschis porțile, până atunci ferecate, ale unor închisori despre care, în 1991, nu se știa nimic. Sighet, Râmnicu Sărat, Jilava, Zarca Aiudului și a Gherlei, Pitești, Minele de plumb din nordul țării, lagărele din Insula Mare și din iadul Peripravei.

Prima organizare a serialului era fixată pe geografia acestui spațiu concentraționar. Întreprindere extrem de dificilă, pentru că mergeam pe un teritoriu total necunoscut şi nimeni în afară de AFDPR nu era dispus să ne sprijine investigațiile. La solicitarea noastră, cei mai mulţi istorici răspundeau că ei sunt specializați în „istoria fierului” și nu pot comenta istoria recentă. Istoria acestor închisori, cadrele care au condus sistemul penitenciar, regulamentele, dosarele celor care au fost închiși – dosare operative, dosare penale, dosare de detenție – erau la secret. Mă refer la Ministerul de Interne, la Ministerul de Justiție, la Direcția Națională a Penitenciarelor și la SRI. Abia după trei ani, când Memorialul Durerii se impusese și, prin intermediul presei, ceream fără contenire dreptul la adevăr, dreptul la arhive, aceste uși s-au întredeschis.

La Parchetul General, sub presiunea societății civile, se declanșase un „Proces al comunismului”, dar pe hârtie. Există doar un dosar, de fapt coperțile și înăuntru plângerea înaintată de Constantin Ticu Dumitrescu. Un jurist, legat de vechea Securitate, era răspunzător de acest proces, proces care n-a ieșit niciodată dintre filele dosarului.

Personal, am fost chemată la Procuratură, am adus zece casete video spre informarea procurorilor și cu alt prilej am fost avertizată că interviurile mele cu Nicolschi și cu Ciolpan le produc acestora atacuri de cord, așa încât riscam să fiu chemată în justiție. N-am obținut de la procurorul amintit decât o biografie ciuntită a lui Alexandru Drăghici, din care rezulta că ar putea fi cercetat pentru o singură crimă, cea de la Sibiu, care aparținea dreptului comun. Aflat într-o vizită la Sibiu și agasat de insistențele unui fost coleg de școală, Alexandru Drăghici a dat ordin ca acesta să fie ridicat și împușcat într-o pădure. Întreg convoiul de crime politice de care se făcea vinovat fostul ministru de Interne al României între anii 1957-1965, arestări, execuții fără sentințe, deportări, Canalul, procesele lui Lucrețiu Pătrășcanu și uciderea sa în celulă, toate îi erau necunoscute acestui big brother de la Parchetul General, ajuns posesorul unei impozante case de avocatură și apărătorul torționarilor lui Gheorghe Ursu.

De altfel, așa cum se știe, doar Fecioru și Vișinescu, două slugi din penitenciarul de temut, au fost aduși în fața instanței. Singurii. Am intrat în aceste detalii pentru a sublinia de ce erau necooperante instituțiile statului de drept cu echipa primului serial de televiziune din Europa de Est care-și propunea să demaște ororile comunismului și, mai ales, pe autorii lor.

Memorialul Durerii s-a difuzat la început într-o zi de miercuri. Anda Boldur, o doamnă din lumea bună, care avusese mult de suferit, a numit-o „miercurea de cenușă”. „Ne sfărâmați inimile”, mi-a spus.

Era dificil să iei interviu unui fost torționar. Dacă în ’91, ’92, torționarii mai acceptau să se explice, cu timpul și-au dat seama că nimeni, nicio oficialitate, nicio justiție, nu le cerea să-și facă mea culpa, nu-i punea sub urmărire, nu le deranja bătrânețile. N-aveau de ce să se teamă. Puteau să ne închidă ușile. Trăiau atunci Alexandru Nicolschi, Tudor Sepeanu, Gheorghe Enoiu, Vasile Ciolpan, Ștefan Koller, Aurel Moiș, Gheorghe Crăciun, Liviu Borcea, Szabo Zoltan și mulți alții din generația ’80.

Filmul producea într-adevăr o stare de șoc. Noi, care înregistram depozițiile, eram la fel de tulburați. Nimeni nu bănuise cât de violentă, cât de inumană fusese represiunea, demnă de Țara lui Dracula. Câte sute de mii de români s-au opus comunismului, câți au plătit actul lor de nesupunere cu suferințe și cu martiraj. Câți au fost dintre ei tineri.

Mărturiile lor creau o imensă durere, ca un cuțit împlântat în inimă. Te simțeai vinovat pentru ignoranță. Mă întrebau: „Unde am fost eu în anul acela, când în subteranele Rahovei era ucis, în torturi inimaginabile, Babu Ursu?” Ignoranța fusese politică de stat în România lui Dej și a lui Ceaușescu.

Memorialul Durerii n-a pornit ca un serial. S-a dorit să realizez doar un film și, mai ales, să nu mă abat de la subiect – epoca Dej – și să nu mă ating de epoca Ceaușescu, să nu vin în actualitate. Numai Dej trebuia demonizat. Am realizat un serial scăpat de sub ochii cenzorilor, în libertate. Am profitat de libertatea promisă în decembrie 1989 și plătită atât de scump. Mi-amintesc că, după Revoluție, în televiziune nu se folosea cuvântul „anticomunist”, ci doar „anticeaușist”. Așa încât, după prima difuzare a serialului, colegi de-ai mei mi-au povestit că la emisie, în acea seară, prin telefon, au fost întrebați: „Ce se întâmplă la TVR? E un post privat?”

În momentul puciului de la Moscova, din august 1991, când nu se știa cine va prelua puterea de la Kremlin, ni s-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Voi, cu Memorialul, v-ați pregătit un loc la Jilava.” Se știe doar și parcă Gonea a spus-o: „Trenurile rusești n-au frână.” În altă seară, 3 octombrie 1994, Jurnalul TVR a difuzat o știre, de data aceasta făcând abuz de echidistanță, mai exact o știre neînsoțită de o luare de poziție. Și anume, că un simpatizant PSM, la conferința de presă a partidului, a declarat că mă împușcă. Nimeni nu amenda, nu comenta această informație iresponsabilă. SRI, la cererea Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, a verificat personajul, mi-a adus două fotografii, față și profil, mai ales că individul era un fost ofițer de securitate în rezervă, care deținea și pistol. „Dați-l în judecată!”, mi s-a transmis. Dar nu mă interesau asemenea confruntări. Ar fi trebuit să dau în judecată cel puțin o divizie, la câte amenințări primeam.

Seria noastră de documentare a fost gândită ca un mixaj între documente, depoziții reale și investigarea proprie. Așa cum comenta un critic de film: „Istorii personale împletite cu istoria națională. Istoria la timpul prezent și istoria privită reflexiv, retroactiv. Martiri și călăi. O antologie a suferinței, a demnității și a rușinii, o antologie de oameni și de suboameni, de martiri și de vinovați, de mari episcopi, deveniți măturători la Sighet și de academicieni aruncați în șantierele morții de la Canal.”

În primele luni de montaj, împreună cu experimentatul editor Constantin Marciuc, am început să lucrăm la imagistica filmului: porți, zăbrele, foișoare, sârmă ghimpată, toate au trecut din infernul penitenciarelor și au devenit relicve sfinte în film. Cele mai copleșitoare amintiri ale prizonierilor erau legate de sunetul porților care închideau libertatea, de spațiul zărcilor în care vor fi zidiți de vii și care vor deveni în memoria lor academie și altar. Capela creștină de la Pitești este fosta cameră 4 Spital, devenită loc de rugăciune și de conversie morală. Ni s-au reproșat, la un moment dat, lacrimile. Mulți români au avut inimile împietrite. N-au crezut în ideea de re... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății