Articol publicat în 15 decembrie 2009, ce va apărea în capitolul ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI din carea ATITUNI (Publicistică), la care lucrez, în prezent.          

„A început prin a fi un nonconformist. Şi a rămas un nonconformist. Horia Medeleanu îmi vorbeşte despre viitoarea sa carte Aradul între mit şi adevăr istoric cu o francheţe unică. Declară limpede că i-a plăcut toată viaţa să demoleze miturile: mitul originii Aradului; mitul corifeilor; mitul ideii de corifeu; mitul Aradului ca cetate a Marii Uniri de altfel, „o metaforă flatantă dar neadevărată”. Nu neagă rolul Aradului. A văzut chiar în Biblioteca Palatului Cultural, cu ani în urmă, ciorna Hotărârii de la Alba Iulia, cu adnotările lui Iosif Jumanea. Nu întâmplător, cei care au gândit Marea Unire, au voit ca Adunarea populară, care a proclamat „Unirea cu ţara” să se desfăşoare la Alba Iulia, deja un simbol al unităţii naţionale din anul 1600.

 Horia Medeleanu, nu doar emite idei, fascinante, în sine, ci le argumentează, apelând la documente, subliniind chiar, cu făloşenie, că peste 80% din cartea în discuţie reprezintă documente inedite aflate în Arhivele Statului. Dar, spre a le comenta, trebuie să ştii bine limba latină, limba oficială a imperiului habsburgic şi limba în care erau redactate în sinteză, documentele ce erau apoi trimise Consiliului locotenţial de la Bratislava.

Mă întorc la nonconformismul lui Horia Medeleanu. Fiu de preot, profund ortodox şi un mare român, preşedinte al Partidului Naţional Creştin din Caraş Severin şi preşedinte al Ligii Apărării Naţional Creştine din Banat, ajuns în puşcărie şi la canal, Horia Medeleanu ar fi putut avea un destin frânt, precum atâţia copii din familiile cu totul remarcabile năpăstuite de comunism. Dar, cu deviza alexandrinilor „sculptează-ţi propria-ţi statuie”, altfel spus „formează-te pe tine însuţi ca personalitate”, Horia Medeleanu nu a fost înfrânt nici când a trăit drama copleşitoare de a fi dat afară din toate facultăţile din România. Şi din UTM. Probabil a scrâşnit din dinţi, când a trebuit să-și întrerupă studiile teologice de la Facultatea din Sibiu, nu înainte însă de a acumula prin lecturi temeinice şi prin îndrumările marilor săi dascăli teologi, o serioasă cultură, care l-a ajutat enorm în studierea artei vechi româneşti prin raportare la Biserică. În mod sigur, l-a împuternicit experienţa teologică, iar opţiunea pentru Facultatea de istorie de la Cluj s-a putut materializa abia după relativa „dezţelenire” determinată de moartea lui Stalin. Astfel, Horia Medelanu se formează ca tânăr intelectual, avându-i ca maeştri pe Virgil Vătăşanu, de la care deprinde „ştiinţa de a citi un monument de artă, fapt necunoscut de mulţi ageamii”, şi pe D. D. Roşca, un spirit cartezian, un model în ceea ce priveşte abordarea limpede a celor mai adânci şi fabuloase reflecţii. Cu aceste modele intelectuale, dar mai ales prin învăţătura dobândită prin obârşie – inteligenţa mamei şi logica impecabilă a tatălui – Horia Medeleanu, s-a construit pe sine printr-o trudă de Sisif, prin acumularea unor lecturi temeinice şi prin copleşitoare documentări, ajungând să fie recunoscut drept „o voce” autorizată în domeniul artei vechi româneşti. Un erudit. A scris zeci de articole în cele mai prestigioase reviste de specialitate din ţară. Dintre cărţile elaborate, cele la care „ţine cel mai mult” sunt: Profiluri plastice, Arta veche românească, Simbolul porţii, Bisericile de lemn din judeţul Arad. Se întâmplă rareori ca un intelectual strălucit prin scrierile sale, să aibă şi harul oratoriei. Ei bine, Horia Medeleanu, domina întâlnirile de la Cafeneaua Zărand din anii ’80, unde elita urbei noastre nu discuta despre femei şi fotbal şi nici măcar despre evenimente mondene ci la un nechezol special, fiind clienţii casei, se discuta despre istorie şi literatură, despre artă plastică şi evenimente culturale. De fapt, Horia Medeleanu are, fără îndoială, meritul de a fi inventat aceste evenimente culturale. A reunit întâia dată într-o expoziţie la Arad, pe cei mai mari artişti plastici români. Şi a transformat expoziţiile de artă plastică în vernisaje, în care „oficia” cu solemnitate precum într-o biserică, copleşindu-şi asistenţa, prin rafinamentul observaţiilor artistice, printr-o argumentaţie impecabilă şi, nu în ultimul rând, printr-o retorică de anvergură. El, care a început prin a construi Muzeul din Lipova şi, mai apoi, Secţia de artă a Muzeului arădean, iniţiind totodată şi Saloanele Anuale de Artă, autor al unei opere impresionante prin erudiție, era să fie dat afară în noiembrie 1989, la propunerea judeţenei de partid, pentru o „vină” incredibilă şi anume „incompetenţă”. Nu a uitat, însă, să-i laude pe preşedintele de atunci, al culturii arădene, Liviu Berzovan, pe care îl şi consideră „un literat în felul său, un domn, un diplomat de o politeţe naturală, care nu se lăţea niciodată şi nici nu folosea limba de lemn”, precum şi pe directorul de atunci al Muzeului, Gh. Pascu Hurezan, pentru că le datorează faptul că nu au materializat mizerabila idee de a fi îndepărtat din Muzeul arădean.

Îl urmăresc pe Horia Medeleanu vorbindu-mi despre tânărul de altădată şi recunosc că a rămas şi astăzi acelaşi. Incomod, pentru că spune adevărul întreg şi nu pe jumătate. Înflăcărat, când, în mod deliberat, îşi propune să dărâme mituri omniprezente. Senior, când etalează o reală eleganţă a relaţiilor interumane. Niciodată însă, monoton şi neinteresant. Pentru că Horia Medeleanu reprezintă unul dintre foarte puţinii cărturari ai Aradului de astăzi, care ne conduce cu gândul la spiritele superioare ale culturii româneşti  dintotdeauna. Şi pentru totdeauna.”                                             

Lizica Mihuț