Soția mea a sărbătorit sâmbătă,la Timișoara, în seara meciului UTA-ei de la Botoșani , 40 de ani de la absolvirea facultății, iar prezeța mea era și ea obligatorie , mai ales că Veronica ( soția) nu are permis de conducere.

I-am atras atenția că dacă sala unde se va ține sărbătoarea nu este dotată cu televizor, mă întorc singur la Arad.

Locația s-a numit pe vremurile comuniste Hotelul Partidului și primul lucru care m-a frapat la sosire l-a reprezentat faptul că fețele de masă din sala de festivități erau de culoare ....MOV.

Televizor exista , însă cocoțat undeva la înălțime, pe un perete. Mi-am zis că nu-i nimic, principalul e că există, dar în timp sala s-a aglomerat, dialogurile pe toate vocile între fostele colege ale neveste-mi au devenit tot mai zgomotoase , pe toate ” limbile”, dându-mi seama că nu am nicio șansă să urmăresc și să aud televizorul din tavan.

Mă îndrept spre recepția fostului hotel și arunc într-o doară o întrebare recepționerului: ” Nu aveți un televizor undeva mai retras ?”

” Ba da” îmi răspunde acesta și mă conduce într-un separeu , probabil rămas de pe vremea comuniștilor, ca punct strateg.

Bineînțeles că și acolo fețele de masă erau tot... MOV.

Bucuros, sting lumina și recepționerul pornește televizorul.

Nu trec nici zece minute și pe ușă intră val-vârtej un ” șef”.

Ce -i cu dumneata aici mă întreabă, știi că nu e voie?

Rămân perplex și-i răspund politicos : N-am știut

Vă rog să părăsiți separeul , continuă ” șeful”

Domnule, sunt redactor sportiv, vă rog să mă înțelegeți, mi-am ”uns ” eu vocea cu miere.

Nu se poate , primesc hotărât răspunsul.

Atunci mi-am scos arma secretă din suflet și i-am zis tot ” mieros”:

Șefu... acum 38 de ani, eram coleg de echipă cu Păltinișan, Dembrovschi, Giuchici, Lața, Anghel, Petrescu, Maier , Medințu, Arnăutu...nici așa nu vă pot convinge?

Și cine joacă acum? întreabă cu voce mai potolită ”șefu”

UTA la Botoșani.

Parcă un scurt-circuit s-a produs în mintea sau sufletul lui și nu știu ce l-a făcut să-și schimbe decizia...ori faptul că pe timpul facultății am jucat la Poli ori dorul de prima ligă pe care o duc toți timișorenii de câțiva ani încoace .

Și m-a lăsat, cu condiția să nu pomenesc de frustarea pe care o au toti timișorenii ca nu au reprezentantă la fotbal în ligile superioare ale României.

Între timp intra periodic să vadă cât e scorul.

Am urmărit partida în liniște...liniște când mă refer la cea din jurul meu, dar în suflet nu era deloc liniște. Mai ales în prima repriză, când pasele elevilor lui Rednic n-aveau adresă, când marcajele apărării arădene erau inexistente, când posesia mingii nu era aproape de loc.

Am avut noroc să întâlnim o echipă la fel de ”inexistentă”, am avut noroc să avem un portar în mare formă, am avut , în final, noroc să avem, pe bancă și nu în spital, un antrenor care a avut inspirația să facă înlocuirile necesare . Aici mă refer la Cooper, Rareș Pop și , mai ales, la Sthal

Ce m-a năucit a fost declarația lui Carp la finalul partidei: ” Am avut emoții, de aceea afăcut acel gest în teren”.

Deci, concluzia ar fi că ceilalți coechipieri ai lui n-au avut emoții, pentru că altfel , fiecare trăgea câte-un picior în fund unui adversar.

Rămânând la concluzii, se pare că emoțiile au provocat probleme și în rândul altor sectoare .

Rareș Pop, Mircea Rednic și mai nou, suporterul Turi Gabor, tot datorită emoțiilor au avut de suferit.

Ce-ar fi fost să-i vedem , nu numai noi ci o țară-ntreagă la televizor , cum trag șuturi în fundul celor din jurul lor?

Închei cu mesajul nespus, însă transmis sau intuit, prin alte sentimente, al timișorenilor :

” Un mesaj din Timișoara, să audă toată țara”:

Suferim că nu avem echipă în ligile superioare!

Haide UTA!

Sursa: ARQ